Multă verdeaţă, puţină răcoare, raze arzătoare ale soarelui care nu te lăsau să te răceşti, un superb peisaj montan, ciripit de păsărele și susur de apă... Cam aşa se prezenta dimineaţa sâmbetei trecute la Azuga, unde aveam să-mi petrec restul zilei hoinărind cu bicicleta, impreună cu nişte prieteni.
Până la Azuga însa, sculare la 6:30 dimineata ca să putem prinde trenul de 7:48 din gara Ploieşti Vest, echipare, stai şi caută chei si portofel tocmai când eram pe punctul de plecare, pedalare apoi ca iepuraşul Duracel până la gară şi apoi urcarea in tren.
11 lei costul unui bilet Ploiești - Azuga, la care se adaugă 5 lei pentru bicicleta. Nimic surprinzător când am constatat in tren că s-au vândut mai multe bilete pentru biciclete decât locuri disponibile. Când mergi cu personalul trebuie să te bucuri că ai acest privilegiu, fără a-ţi mai pune problema de pretenții și drepturi.
Ne găsim totuşi loc printre grămada de biciclete ticsite și ajungem cu voie bună în Azuga. Abia acum pot reveni la partea cu verdeaţă, răcoare, susur de apă şi raze arzătoare.
Gradul de ocupare al staţiunii este destul de scăzut pe timpul verii, însă din ce in ce mai mulţi biciclişti mişună prin Azuga în căutarea punctelor de plecare a diferitor trasee montane. Sunt și oameni care au văzut oportunitatea dezvoltării unui business în această directie dar momentan sunt prea puţini, cu idei prea puţine.
Mă refer aici la fostul hotel Nu Mă Uita din Azuga, devenit acum Azuga Ski & Bike Resort. În afară de numele care te-ar duce cu gândul la un paradis pentru aceste două sporturi, nimic concret făcut, cel puțin pentru bikeri. Mă gândeam la o reducere pentru urcările bicicletelor cu telegondola, facilităţi speciale pentru turiştii cu biciclete cazați acolo, amenajarea de noi trasee etc.. Momentan nimic, însă o schimbare de nume cu siguranţă nu este suficient.
Şi plecăm din gară pe biciclete, unii dintre noi mai experimentați, alții mai puțin spre deloc, traversând stațiunea pentru a porni pe Valea Azugii spre Cabana Susai. In trecere prin stațiune, am observat că fosta fabrică de bere Azuga a fost demolată, lucru care m-a bucurat foarte mult pentru că dădea o tentă dezolantă peisajului. A mai rămas o fabrică, cea de sticlă dacă nu mă înșel, în același stadiu de ruină în care s-a aflat și fabrica de bere, dar sper să dispară și asta cât mai repede iar în locul lor să apară lucruri frumoase, care să se îmbine în peisajul zonei.
În duminica de-a doua zi urma să se desfășoare concursul de mountain-bike Surmount Marathon Azuga, mare parte din traseul parcurs acum de noi fiind inclus în cadrul acestei competiţii la care am participat și eu în trecut.
Peisajele i-au cucerit pe cei doi prieteni ai mei din categoria rookies, călcând pentru prima oară prin acele locuri. Primii 18 kilometri fiind parcursi pe o urcare foarte usoară, un fals plat, le-au dat posibilitatea să se bucure de cadrul natural. Am făcut opriri dese, pentru o gustare, pentru o poză, pentru bălăceală în râu și nimeni nu simţea oboseala.
A venit însa şi timpul ca unii ochişori mari și umezi să plângă după mămica, atunci când a început urcarea spre Susai. Am urcat tot cu popasuri, mai mult pe jos decât pe bicicletă, dar se părea că unul din inculpati nici măcar la talpă nu mai voia să meargă.
Când am avut contact vizual cu cabana, unora le-a mai revenit zâmbetul pe mimica schimonosita a feței, pentru că acolo am făcut un popas mai îndelungat pentru o bere, un suc, o gustare și odihnă.
Întoarcerea a fost clipa așteptată de toată lumea, pentru că am avut de parcurs vreo 9 kilometri în coborâre continuă pe Valea Limbăşelului. Ăsta a fost şi gândul cu care novicii s-au îmbărbătat, că tot ce urcă mai şi coboară.
Şi dă-i la vale, viteză mare, senzații de carusel, ba chiar și o pană pe care am avut-o datorită pietrelor ascuţite. Cei care cereau pauze la urcare, erau acum supărați că ne-am oprit din coborâre.
10 minute a durat schimbarea camerei la roată, apoi am continuat coborârea pâna în Azuga unde ne-am oprit din nou la crâşmă ca să cinstim plimbarea făcută cu succes. De aici am pornit înapoi către gara Azuga, gară soră geamănă cu cea din Târgoviște, unde am găsit și plăcuţa originală ce marca altitudinea la care ne aflam, placuţă ce a fost montată la inaugurarea acestei gări în 1879. De remarcat gramatica limbii române de atunci.
La retur trenul a fost mai liber și n-am mai stat ca sardinele, nici noi nici bicicletele. Am ajuns în gara din Ploiești iar de acolo fiecare la casa lui. Unul dintre novici (cel în alb) se văita de mama focului și îndruga ceva cum că nu va mai da niciodată curs unei alte invitații de genul ăsta, că a fost greu, că a fost rău, dar l-am văzut pe facebook foarte mândru de realizările sale, când își posta imagini și filmuleţe de pe traseu. În comentarii părea că n-a mai fost chiar așa greu, deci există speranțe pentru el și la o altă aventură.
